Ai un job care chiar îţi place, mulţi ar putea spune cã eşti un om norocos. Te grãbeşti sã ajungi la birou, la ora 9.00 ai evaluarea de jumãtate de an. Te întâlneşti cu managerul tãu. El intrã grãbit şi îţi face un sandwich de feedback sau, mã rog, un feedback sandwich, aşa cum a învãţat la training-ul de anul trecut. Nu spune multe, dar pare pregãtit, pânã la urmã te plaseazã la nivelul de „in line” (nu a menţionat eforturile tale, dar a atras serios atenţia asupra rezultatelor).

Ȋn mod clar ai povesti cuiva episodul de mai devreme şi o inviţi la ţigarã pe prietena ta din biroul de alãturi. E interesatã de subiect, dar dornicã sã vorbeascã despre experienţa ei de asearã din Mall. Nu eşti, în mod categoric, prioritatea ei în momentul acesta.

Pleci de la muncã la ora 19, ca de obicei. Te duci acasã, locul tãu de parcare este ocupat. Te învârţi de 3 ori în jurul blocului şi apoi, intri, în sfârşit, în casã. Imediat se aude o voce veselã: Hei, tati, ce bine c-ai venit, hai sã ne jucãm de-a teatru’!!!!!!

Ce crezi despre aceasta zi? Te-ai simţi dezamãgit? Ti-ar fi greu sã te joci?

Trãim totul la intensitate maximã, vedem totul în alb sau negru şi smulgem permanent din noi emoţii prea puternice. Chiar şi atunci când suntem instruiţi, tindem sã alunecãm spre mentalitatea rigidã, cum o numeşte Carol Dweck, profesoarã de psihologie la Standford. Ea a observat cã succesul pe care îl avem în viaţa noastrã ţine deseori de mentalitatea cu care tratãm diferitele aspecte ale vieţii. Ne doare orice lipsã de recunoaştere a supercapacitãţilor noastre, ne deranjeazã cã nu ocupãm locul întâi în preferinţele tuturor. Uitãm cã prietenii noştri au propriile prioritãţi în care nu ne înscriem. Cã unele lucruri nu pot fi controlate, chiar dacã plãtim taxele la administraţia financiarã pentru locul de parcare. Nu tolerãm greşeala, de parcã noi n-am greşit niciodata. Trãim oboseala mai puternic decât bucuria de a fi pãrinte şi ne lãsãm toropiţi de dezamãgirea îngrozitoare cã nu suntem atât de extraordinari pe cât ne-am dori sã fim.

Evaluarea n-a fost decât una de jumãtate de an, a fi în standardul aşteptãrilor este un lucru pozitiv pânã la urmã. Managerul este şi el un om obişnuit care, cel mai probabil, nu poate sã cuprindã totul chiar dacã îşi doreşte, prietena ta are dreptul la experienţe mai interesante decât ale tale, iar locul de parcare nu e singurul din oraş. Şi totuşi, ce greu e sã acceptãm aceste lucruri!

Carol Dweck susţine cã cei care vãd mai greu sau deloc detaliile de mai sus tind sã aibã o mentalitate rigidã. Cei care le pot percepe, deşi trişti uneori, nu se eticheteazã negativ, nu îi blameazã pe ceilalţi, ci se gândesc cum pot sã îmbunãtãţeascã lucrurile, ce anume depinde de ei ca rezultatele sã fie mai bune.

Oamenii cu o mentalitate rigidã cred cã însuşirile lor de bazã sunt înnãscute, inteligenţa şi talentele pe care le avem nu pot fi schimbate de-a lungul timpului, de unde nevoia de a dovedi mereu (lor sau celor din jur) cât de buni sunt, în loc sã se mute reflectorul pe a dezvolta aceste trãsãturi. Ei sunt preocupaţi de modul în care sunt judecaţi, avand un monolog interior concentrat pe: „sunt un loser’, „şeful meu este praf’, „sunt un tatã ingrozitor”.

Oamenii cu mentalitatea flexibilã, în schimb, sunt conştienţi de însuşirile lor fundamentale şi insistã pe dezvoltarea lor. Monitorizeazã cu atenţie ce se intâmplã, dar monologul lor interior nu are legãturã cu judecatã de sine sau a altora. Sunt şi ei sensibili la lucruri pozitive si negative, dar se concentreazã pe invaţare şi acţiuni constructive. Ei au o preocupare deosebitã pentru perfecţionare considerând-o necesarã dezvoltãrii lor personale.

Vestea bunã este cã mentalitatea flexibilã se învaţã. Cred cã meritã sã facem toate eforturile pentru a o dobândi. Putem începe prin a exersa ceea ce ne propune Carol Dweck in cartea sa, “Mentalitatea învingãtorului. O noua psihologie a succesului”.

Leave a Reply