Monthly Archives

September 2017

Exista viata dupa HR? – Alexandra Olteanu: „Am luat decizia cu gândul că n-aş suporta să ştiu, peste ani, că mi-am dorit ceva atât de mult, însă n-am îndrăznit să fac nimic”

By | Blog | No Comments
[Articol publicat in HR Manager – august 2017]

Alexandra Olteanu e Managing Director All To Know Consultanţă şi Training. Anterior a lucrat pentru SG EBS (COO şi coordonarea zonei de HR), BRD Finance (Secretar General, Director Executiv, HR Director), Credit Europe (HRBP), Credit Agricole (Head of HR).

Eu sunt un om „de oameni” şi am ştiut de la început că tot ceea ce voi face va trebui să îi inspire în primul rând pe ceilalţi.

Am intrat în HR din pasiune şi am să le mulţumesc întotdeauna celor care mi-au ghidat paşii spre acest domeniu care m-a împlinit profesional. Am făcut douăzeci de ani de HR, trei startup-uri care au avut creşteri masive de personal, am trecut prin reorganizări impresionante şi m-a bucurat mai ales faptul că am putut să dau credit în alb multor oameni care, de cele mai multe ori, au confirmat în mod minunat.

Mă simt datoare organizaţiilor în care am fost pentru experienţele pline de învăţătură prin care am trecut şi port cu mine şi acum bucuriile şi tristeţea miilor de oameni pe care i-am întâlnit.

Decizia mea de a pleca dintr-o organizaţie mare şi de a deveni antreprenor nu s-a întâmplat brusc şi nu a fost determinată de evenimente speciale. M-am gândit îndelung… cam şase ani. Am făcut planuri pe care le-am schimbat de sute de ori, am trăit frici teribile şi am încheiat prin a lua decizia simplu, într-o vară, poate în momentul cel mai puţin potrivit, dar cu gândul că n-aş suporta să ştiu, peste ani, că mi-am dorit ceva atât de mult, însă n-am îndrăznit să fac nimic.

Îmi trăiesc noua viaţă de câteva luni, mă bucur de toate schimbările pe care le-a adus şi încerc să mă adaptez la lucrurile noi, care presupun abilităţi pe care încă nu le-am dobândit, dar pe care le voi dobândi cu încredere şi multă muncă. Eu nu m-am despărţit de HR şi nici nu cred că o voi face vreodată, fac HR în toate proiectele mele, fie că e vorba de training, consultanţă, coaching sau organizare de evenimente. Practic, consolidez experienţa pe care o am cu un element nou şi extrem de important pentru mine: transversabilitatea organizaţională. Îmi plac experienţele diverse, dar care au – cumva – un nucleu comun pe care îl regăsesc uşor în situaţii trăite de-a lungul experienţei mele de corporatist. Mă bucur de fiecare nouă echipă pe care o cunosc şi îmi place să dau din ceea ce am învăţat, în aceeaşi măsură în care mă reîncarc cu fiecare nouă lecţie care îmi este oferită.

Fără a vrea să scot în evidenţă competenţe extraordinare, cred că perioada de decizie şi adaptare nu este deloc uşoară şi că e necesar să lucrezi cu tine şi cu cei din jurul tău pentru a fi sigur că rezişti sentimentelor ambigue şi diverselor temeri care par să răstoarne cu totul lucrurile frumoase şi avantajele vieţii flexibile de antreprenor. E complicat să schimbi venitul constant de la finalul lunii cu proiecţii despre viitorul contractelor pe care abia le-ai semnat, însă este – în aceeaşi măsură – teribil de satisfăcător să vezi cum se leagă o plasă de siguranţă în spatele lucrurilor la care mai că nu-ţi permiteai să visezi.

Când au aflat de schimbare, mulţi cunoscuţi m-au prevenit că o să fie foarte dificil să vin la birou şi să n-am mailuri, să nu sune telefonul, să nu am întâlniri de dimineaţă şi până seara. Sincer, n-am simţit nimic din toate astea, mi-a sunat destul de des telefonul, am avut grijă să trimit mailuri (atât cât să mă asigur că primesc suficiente) şi mi-am făcut un program de întâlniri care, în proporţie covârşitoare, mi-au făcut o reală plăcere.

Ce mi s-a părut uneori ciudat este că oamenii au pe buze un soi de întrebare nerostită, ca şi cum niciun om normal n-ar face un astfel de pas dacă ceva nu l-ar obliga să o facă şi tind să dorească să te „prindă” cu detalii despre „un ceva” pe care îl suspectează. Eu cred, însă, că orice om normal ar trebui să se gândească la dezvoltarea lui, la faptul că organizaţiile se mândresc din ce în ce mai mult cu echipe de oameni tineri, din care, la un moment dat, nu mai faci parte, nu pentru că nu mai eşti la fel de bun, ci pentru că timpul ţi-a aşezat pe umeri experienţe cu oameni şi lucruri. Eu cred că trebuie să ai curajul perspectivelor diverse şi, mai ales, să nu te opreşti din învăţare.

După 20 de ani de roluri diverse şi responsabilitate trăită la maxim în poziţii de Director de HR, Director Executiv sau COO în organizaţii mari, astăzi sunt într-o companie mică, la început de drum. N-aş putea spune că simt că îmi lipseşte ceva. Dimpotrivă, simt că am câştigat enorm în materie de flexibilitate, responsabilitate a propriilor decizii, perseverenţă în relaţionare şi poate, mai presus de tot, încredere în mine însămi. E drept că îmi lipsesc uneori chipurile dragi ale unor colegi de birou pe care îi apreciez, însă compensez prin sutele de noi prieteni.

Eu nu m-am pregătit suficient pentru noua experienţă: nu am lucrat în paralel, nu am gândit proiectele următoare, nu am plecat cu un portofoliu de clienţi. Nu aveam timp s-o fac din poziţia mea anterioară şi nici nu aveam profilul care să-mi permită o astfel de flexibilitate. Eu am crezut în compania în care am lucrat, am fost acolo până în ultima mea zi de activitate şi am început noul drum cu un sac întreg de proiecte pe care le-am conturat în nopţile de nesomn.

Ceea ce am luat cu adevărat cu mine din vechea mea activitate au fost contactele, oamenii care m-au cunoscut şi care au avut nesperată încredere în mine şi în noul meu drum. E minunat că mi s-a întâmplat aşa şi le mulţumesc din suflet.

Am fost întrebată adesea ce l-aş sfătui pe un om care îşi doreşte un astfel de drum. Cred că este prematur să dau sfaturi, însă pot să mă opresc la câteva lucruri pe care le-aş face eu dacă ar fi să refac firul întâmplărilor trecute. Nu m-aş mai teme atât de mult de ceea ce poate să se întâmple şi aş lua decizia mai repede. Aş avea mai multă deschidere spre a cunoaşte oameni noi şi a dezvolta relaţii noi. Aş învaţa oricând, orice şi aş păstra cu sfinţenie totul. Aş fi, poate, un pic mai cumpătată, ca să pot tempera mai uşor teama de fluctuaţie financiară.

Eu cred că sunt un caz fericit, mi-a plăcut întotdeauna ceea ce am făcut, am trăit cu maximă încărcare toate experienţele profesionale, indiferent de compania în care am lucrat, şi mi-am pus – de fiecare dată – sufletul şi energia pe masă. Acum e ceva în plus, un amestec de bucurie şi încrâncenare curată pentru succes: e a mea.